Paul Ekman este unul dintre expertii
mondiali de seama in stiinta emotiilor, care conduce Laboratorul
pentru Studierea Interactiunilor Umane de la Universitatea California
din San Diego. Paul Ekman a invatat singur sa-si controleze fiecare
dintre cei peste 80 de muschi ai fetei, pentru a putea analiza cu
precizie si evalua stiintific conexiunile dintre miscarile fiecarui
muschi si emotiile specifice. Drept rezultat, a capatat o abilitate
extraordinara de a sesiza emotii foarte rapide, care dau la iveala,
prin expresiile faciale, adevaratele sentimente ale individului.
Paul Ekman stia ca expresiile faciale
ofera o fereastra directa catre emotiile unei persoane - dar nu
exista inca o metoda stiintifica de descifrare a emotiilor dupa
miscarile muschilor principali ai fetei. Asa ca Paul Ekman si-a
propus sa puna la punct o astfel de metoda. Pentru aceasta, el si
colegul sau de cercetare, Wallace Friesen, au petrecut aproximativ un
an studiind anatomia faciala si invatand in acelasi timp sa-si miste
in mod constient fiecare muschi al fetei, unul cate unul, astfel
incat au putut sa observe ce rol juca fiecare in
configuratia expresiei unei emotii date. Anatomia faciala permite
aproximativ 7.000 de combinatii distincte ale acestor muschi. Aceasta
cercetare a fost mai mult decat dificila - a fost de-a dreptul
dureroasa. Paul a imprumutat o metoda a lui Guillaume Duchenne du
Bologne, un neurolog din secolul al XIX-lea, care a stimulat electric
muschii faciali pentru a descrie modul in care isi schimba configuratia
- numai ca persoana asupra careia Duchenne facea experimentele nu
simtea durerea pe fata si astfel nu era deranjata de socurile
electrice usoare. Paul nu era la fel de norocos. Atunci cand avea
indoieli cu privire la modul exact in care se misca un muschi,
introducea un ac prin piele in muschiul respectiv si il stimula
electric. Nu era deloc distractiv, isi aminteste Paul.
Insa rezultatul, obtinut sase ani mai
tarziu, a fost o revolutie in studierea stiintifica a emotiilor.
Cercetarile lui Paul au scos la iveala faptul ca fiecare emotie poate
fi cartografiata prin miscarile muschilor faciali - cu o asemenea
acuratete, incat formula pentru o anumita emotie poate fi tradusa
intr-o notatie precisa. Pentru prima oara, oamenii de stiinta puteau
masura cu exactitate emotiile unei persoane, pur si simplu prin
observarea moment cu moment a schimbarilor muschilor faciali.
Astazi, Sistemul de Interpretare a
Miscarilor Faciale este folosit de peste 400 de cercetatori din
intreaga lume. Doua echipe de cercetatori incearca sa automatizeze
sistemul, astfel incat intr-o buna zi - probabil in urmatorii cinci
ani - cercetatorii sa poata obtine date despre cele mai
mici transformari emotionale prin care trece o persoana, asa cum o
EEG ofera informatii sistematice despre fluxul undelor cerebrale.
Cand mi-am inceput cercetarile in acest
domeniu, opinia generala in Occident era aceea ca emotiile sunt
foarte diferite de la o cultura la alta, ca si limbile sau valorile.
Se presupunea ca ele sunt invatate si ca variaza si reflecta
specificul fiecarei culturi in parte. Aceasta perspectiva era in
contradictie cu conceptia expusa in cartea lui Charles Darwin din
1872, Exprimarea emotiilor la oameni si animale. Darwin sustinea ca emotiile noastre au
evoluat, ca noi avem in comun cu animalele unele emotii si ca ele
constituie o forta unificatoare pentru intreaga omenire.
In prima mea cercetare, am aratat mai
multe chipuri si altele asemanatoare unor subiecti din 21 de culturi
diferite de pe glob. Privitorilor li s-a cerut sa spuna ce emotie
infatisa fiecare. In pofida diferentelor culturale si de limbaj,
fiecarei fete i s-a atribuit aceeasi emotie in toate culturile. Toata
lumea a spus ca primul chip infatisa o expresie de fericire, desi
foloseau un cuvant diferit pentru aceasta. Despre urmatoarea imagine
toata lumea a spus ca prezinta dezgust sau dispret. Acest tip de
cercetare avea totusi un neajuns. Pentru ca toti oamenii pe care ii
studiasem avusesera acces la aceleasi programe de televiziune si filme, ati
putea spune ca ei au invatat acele expresii de la Charlie Chaplin,
John Wayne sau Richard Gere - o aluzie la faptul ca Gere statea chiar
in spatele lui Paul, asistand la discutie - si ca nu ar fi produsul
evolutiei. Pentru a inlatura aceast neajuns, a trebuit sa studiez
oameni care nu avusesera nici un contact cu lumea exterioara. Exista
la acea vreme un om de stiinta care studia un grup de bastinasi din
Noua Guinee, care traiau ca in Epoca de Piatra si care sufereau de o
anumita boala, iar el inregistrase peste 30.000 de metri de pelicula
cinematografica cu acesti oameni care foloseau inca unelte de piatra
si nu avusesera nici un contact cu lumea exterioara.
Am petrecut sase luni studiind acele
filme. Atunci am facut descoperirea, pentru ca nu am vazut nimic din
ce nu vazusem anterior. Nu era nimic unic, nimic nou si mi-am dat
seama, dupa succesiunea de secvente din cadrul filmelor, ca
interpretarile mele referitoare la emotiile lor erau corecte. Nu a
trebuit sa invat limbajul expresiilor lor - expresiile lor faciale.
Limbajul expresiilor lor era acelasi ca al meu.
In 1967, am mers in Noua Guinee pentru
a-i studia pe acesti oameni, a adaugat Paul, in timp ce prezenta
imagini cu expresii spontane, fotografiate de echipa sa. Iata aici un
baiat care arata bucurie. Aceasta femeie infatiseaza surpriza, prin
sprancenele ridicate. In urmatoarea fotografie, femeia din fundal se
uita la mine manioasa pentru ca am incalcat o cutuma culturala,
acordandu-i atentie. Barbatul din cealalta imagine prezinta o
expresie de dezgust; aici, el ma priveste mancand din conservele pe
care le-am adus cu mine; si eu, fireste, am
avut o expresie similara cand am gustat din hrana lui. Ei bine,
acestea sunt exemple simpatice, dar nu sunt dovezi propriu-zise;
trebuia sa fac experimente sistematice. In cel mai interesant
experiment, le-am spus o poveste si le-am cerut sa-mi arate cum ar
arata fata lor in fiecare poveste.
Nu stiau ce este aceea o camera de
filmat, asa ca nu au fost stanjeniti de faptul ca i-am filmat in
decursul urmatoarelor scenarii: «Arata-mi cum ar arata fata ta daca
ai fi pe cale sa te iei la bataie»; sau «daca cineva ti-a facut
ceva ce nu iti place, dar nu ai sa te iei totusi la bataie»; sau
«daca ai afla la un moment dat ca copilul tau a murit».
In sfarsit, «daca vin in satul tau prieteni pe care nu i-ai mai
vazut de multa vreme».
Nu ar trebui sa fie surprinzator faptul
ca atunci cand le-am aratat aceste imagini studentilor americani,
care nu-i cunosteau pe acesti oameni, ei n-au avut nici o dificultate
in a le intelege emotiile. Pentru mine, acest lucru a fost decisiv
pentru demonstrarea universalitatii expresiilor faciale. Darwin avea dreptate: aceasta trasatura face parte
din zestrea comuna a umanitatii.
Exista universalii nu doar in ce
priveste expresiile emotiilor, ci si in ce priveste unele dintre
evenimentele care provoaca emotiile. Nu avem dovezi substantiale in
acest sens, dar datele pe care le avem sugereaza ca lucrurile stau la
fel pentru toti oamenii la un nivel abstract, chiar daca detaliile
pot sa difere. In cazul tristetii sau al angoasei, cauza comuna este
o pierdere importanta. Ce sau cine este aceasta pierdere poate sa
difere de la un individ la altul si de la o cultura la alta.
Asa cum exista universalii la nivelul
factorilor care provoaca o emotie, exista de asemenea universalii si
la nivelul unora dintre schimbarile care se produc in corpul nostru
atunci cand resimtim o emotie. Cu ajutorul unui coleg, Robert
Levenson, de la Universitatea California din Berkeley, am observat
schimbarile de la nivelul organelor corpului in cazul fiecarei emotii
in parte. Sa luam doar exemplele maniei si fricii. In cazul ambelor
emotii, se produce o accelerare a ritmului cardiac si apare
transpiratia. Insa in cazul maniei, mainil devin fierbinti, in vreme
ce in cazul fricii mainile devin reci. Aceasta diferenta la nivelul
temperaturii pielii este universala. Spun ca este universala deoarece
am facut acest experiment si cu membrii unei culturi din muntii din
vestul Sumatrei, populatia Minangkabao si am obtinut exact aceleasi
date cu privire la fiziologie.
18 tipuri de zambete
Un alt aspect este diferenta dintre
expresiile voluntare si cele involuntare. Aceasta descoperire nu-mi
apartine mie, ci unui neurolog francez de la sfarsitul secolului al
XIX-lea, dr. Guillaume Duchenne. Paul a prezentat o imagine a dr.
Duchenne, cu un pacient care avea un zambet simulat si o alta unde
avea un zambet autentic.
In imaginea din stanga, pacientul nu
resimtea nici o durere la nivelul fetei. Dr. Duchenne ii aplica
electrozi pentru a-i stimula muschii fetei. El a descoperit, de
pilda, ce muschi ridica buzele. insa atunci cand s-a uitat la
imagine, a spus: «El zambeste, dar nu pare fericit.» Asa ca i-a
spus subiectului o gluma si a facut a doua fotografie.
Diferentele intre cele doua zambete apar la nivelul muschilor din
jurul ochilor, care ridica pometii.
Duchenne spunea ca muschii din jurul
ochilor nu pot fi controlati in mod constient. Miscarea se produce
doar in cazul unei emotii autentice. Ca sa reproduc cuvintele lui
Duchenne: «Absenta acestei miscari dezvaluie o falsa prietenie.»
Guillaume Benjamin Amaud Duchenne
(1806-1875), neurolog francez, a cercetat si descoperit in premiera
mai multe tulburari nervoase si musculare, introducand in tratarea
acestora electrodiagnoza si electroterapia. A studiat
musculatura fetei si implicarea neuromusculara in exprimarea
emotiilor.
Prezentare facuta de Paul Ekman
in cadrul celei de-a opta Conferinte Minte si Viata la Dharamsala, in
2000.
Emotii distructive: Cum le putem
depasi? (Curtea Veche 2005)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu