Universaliile - Toti radem la fel

Paul Ekman este unul dintre expertii mondiali de seama in stiinta emotiilor, care conduce Laboratorul pentru Studierea Interactiunilor Umane de la Universitatea California din San Diego. Paul Ekman a invatat singur sa-si controleze fiecare dintre cei peste 80 de muschi ai fetei, pentru a putea analiza cu precizie si evalua stiintific conexiunile dintre miscarile fiecarui muschi si emotiile specifice. Drept rezultat, a capatat o abilitate extraordinara de a sesiza emotii foarte rapide, care dau la iveala, prin expresiile faciale, adevaratele sentimente ale individului.

Paul Ekman stia ca expresiile faciale ofera o fereastra directa catre emotiile unei persoane - dar nu exista inca o metoda stiintifica de descifrare a emotiilor dupa miscarile muschilor principali ai fetei. Asa ca Paul Ekman si-a propus sa puna la punct o astfel de metoda. Pentru aceasta, el si colegul sau de cercetare, Wallace Friesen, au petrecut aproximativ un an studiind anatomia faciala si invatand in acelasi timp sa-si miste in mod constient fiecare muschi al fetei, unul cate unul, astfel incat au putut sa observe ce rol juca fiecare in configuratia expresiei unei emotii date. Anatomia faciala permite aproximativ 7.000 de combinatii distincte ale acestor muschi. Aceasta cercetare a fost mai mult decat dificila - a fost de-a dreptul dureroasa. Paul a imprumutat o metoda a lui Guillaume Duchenne du Bologne, un neurolog din secolul al XIX-lea, care a stimulat electric muschii faciali pentru a descrie modul in care isi schimba configuratia - numai ca persoana asupra careia Duchenne facea experimentele nu simtea durerea pe fata si astfel nu era deranjata de socurile electrice usoare. Paul nu era la fel de norocos. Atunci cand avea indoieli cu privire la modul exact in care se misca un muschi, introducea un ac prin piele in muschiul respectiv si il stimula electric. Nu era deloc distractiv, isi aminteste Paul.

Insa rezultatul, obtinut sase ani mai tarziu, a fost o revolutie in studierea stiintifica a emotiilor. Cercetarile lui Paul au scos la iveala faptul ca fiecare emotie poate fi cartografiata prin miscarile muschilor faciali - cu o asemenea acuratete, incat formula pentru o anumita emotie poate fi tradusa intr-o notatie precisa. Pentru prima oara, oamenii de stiinta puteau masura cu exactitate emotiile unei persoane, pur si simplu prin observarea moment cu moment a schimbarilor muschilor faciali.

Astazi, Sistemul de Interpretare a Miscarilor Faciale este folosit de peste 400 de cercetatori din intreaga lume. Doua echipe de cercetatori incearca sa automatizeze sistemul, astfel incat intr-o buna zi - probabil in urmatorii cinci ani - cercetatorii sa poata obtine date despre cele mai mici transformari emotionale prin care trece o persoana, asa cum o EEG ofera informatii sistematice despre fluxul undelor cerebrale.

Cand mi-am inceput cercetarile in acest domeniu, opinia generala in Occident era aceea ca emotiile sunt foarte diferite de la o cultura la alta, ca si limbile sau valorile. Se presupunea ca ele sunt invatate si ca variaza si reflecta specificul fiecarei culturi in parte. Aceasta perspectiva era in contradictie cu conceptia expusa in cartea lui Charles Darwin din 1872, Exprimarea emotiilor la oameni si animale. Darwin sustinea ca emotiile noastre au evoluat, ca noi avem in comun cu animalele unele emotii si ca ele constituie o forta unificatoare pentru intreaga omenire.

In prima mea cercetare, am aratat mai multe chipuri si altele asemanatoare unor subiecti din 21 de culturi diferite de pe glob. Privitorilor li s-a cerut sa spuna ce emotie infatisa fiecare. In pofida diferentelor culturale si de limbaj, fiecarei fete i s-a atribuit aceeasi emotie in toate culturile. Toata lumea a spus ca primul chip infatisa o expresie de fericire, desi foloseau un cuvant diferit pentru aceasta. Despre urmatoarea imagine toata lumea a spus ca prezinta dezgust sau dispret. Acest tip de cercetare avea totusi un neajuns. Pentru ca toti oamenii pe care ii studiasem avusesera acces la aceleasi programe de televiziune si filme, ati putea spune ca ei au invatat acele expresii de la Charlie Chaplin, John Wayne sau Richard Gere - o aluzie la faptul ca Gere statea chiar in spatele lui Paul, asistand la discutie - si ca nu ar fi produsul evolutiei. Pentru a inlatura aceast neajuns, a trebuit sa studiez oameni care nu avusesera nici un contact cu lumea exterioara. Exista la acea vreme un om de stiinta care studia un grup de bastinasi din Noua Guinee, care traiau ca in Epoca de Piatra si care sufereau de o anumita boala, iar el inregistrase peste 30.000 de metri de pelicula cinematografica cu acesti oameni care foloseau inca unelte de piatra si nu avusesera nici un contact cu lumea exterioara.

Am petrecut sase luni studiind acele filme. Atunci am facut descoperirea, pentru ca nu am vazut nimic din ce nu vazusem anterior. Nu era nimic unic, nimic nou si mi-am dat seama, dupa succesiunea de secvente din cadrul filmelor, ca interpretarile mele referitoare la emotiile lor erau corecte. Nu a trebuit sa invat limbajul expresiilor lor - expresiile lor faciale. Limbajul expresiilor lor era acelasi ca al meu.

In 1967, am mers in Noua Guinee pentru a-i studia pe acesti oameni, a adaugat Paul, in timp ce prezenta imagini cu expresii spontane, fotografiate de echipa sa. Iata aici un baiat care arata bucurie. Aceasta femeie infatiseaza surpriza, prin sprancenele ridicate. In urmatoarea fotografie, femeia din fundal se uita la mine manioasa pentru ca am incalcat o cutuma culturala, acordandu-i atentie. Barbatul din cealalta imagine prezinta o expresie de dezgust; aici, el ma priveste mancand din conservele pe care le-am adus cu mine; si eu, fireste, am avut o expresie similara cand am gustat din hrana lui. Ei bine, acestea sunt exemple simpatice, dar nu sunt dovezi propriu-zise; trebuia sa fac experimente sistematice. In cel mai interesant experiment, le-am spus o poveste si le-am cerut sa-mi arate cum ar arata fata lor in fiecare poveste.

Nu stiau ce este aceea o camera de filmat, asa ca nu au fost stanjeniti de faptul ca i-am filmat in decursul urmatoarelor scenarii: «Arata-mi cum ar arata fata ta daca ai fi pe cale sa te iei la bataie»; sau «daca cineva ti-a facut ceva ce nu iti place, dar nu ai sa te iei totusi la bataie»; sau «daca ai afla la un moment dat ca copilul tau a murit». In sfarsit, «daca vin in satul tau prieteni pe care nu i-ai mai vazut de multa vreme».

Nu ar trebui sa fie surprinzator faptul ca atunci cand le-am aratat aceste imagini studentilor americani, care nu-i cunosteau pe acesti oameni, ei n-au avut nici o dificultate in a le intelege emotiile. Pentru mine, acest lucru a fost decisiv pentru demonstrarea universalitatii expresiilor faciale. Darwin avea dreptate: aceasta trasatura face parte din zestrea comuna a umanitatii.

Exista universalii nu doar in ce priveste expresiile emotiilor, ci si in ce priveste unele dintre evenimentele care provoaca emotiile. Nu avem dovezi substantiale in acest sens, dar datele pe care le avem sugereaza ca lucrurile stau la fel pentru toti oamenii la un nivel abstract, chiar daca detaliile pot sa difere. In cazul tristetii sau al angoasei, cauza comuna este o pierdere importanta. Ce sau cine este aceasta pierdere poate sa difere de la un individ la altul si de la o cultura la alta.

Asa cum exista universalii la nivelul factorilor care provoaca o emotie, exista de asemenea universalii si la nivelul unora dintre schimbarile care se produc in corpul nostru atunci cand resimtim o emotie. Cu ajutorul unui coleg, Robert Levenson, de la Universitatea California din Berkeley, am observat schimbarile de la nivelul organelor corpului in cazul fiecarei emotii in parte. Sa luam doar exemplele maniei si fricii. In cazul ambelor emotii, se produce o accelerare a ritmului cardiac si apare transpiratia. Insa in cazul maniei, mainil devin fierbinti, in vreme ce in cazul fricii mainile devin reci. Aceasta diferenta la nivelul temperaturii pielii este universala. Spun ca este universala deoarece am facut acest experiment si cu membrii unei culturi din muntii din vestul Sumatrei, populatia Minangkabao si am obtinut exact aceleasi date cu privire la fiziologie.

18 tipuri de zambete

Un alt aspect este diferenta dintre expresiile voluntare si cele involuntare. Aceasta descoperire nu-mi apartine mie, ci unui neurolog francez de la sfarsitul secolului al XIX-lea, dr. Guillaume Duchenne. Paul a prezentat o imagine a dr. Duchenne, cu un pacient care avea un zambet simulat si o alta unde avea un zambet autentic.

In imaginea din stanga, pacientul nu resimtea nici o durere la nivelul fetei. Dr. Duchenne ii aplica electrozi pentru a-i stimula muschii fetei. El a descoperit, de pilda, ce muschi ridica buzele. insa atunci cand s-a uitat la imagine, a spus: «El zambeste, dar nu pare fericit.» Asa ca i-a spus subiectului o gluma si a facut a doua fotografie. Diferentele intre cele doua zambete apar la nivelul muschilor din jurul ochilor, care ridica pometii.

Duchenne spunea ca muschii din jurul ochilor nu pot fi controlati in mod constient. Miscarea se produce doar in cazul unei emotii autentice. Ca sa reproduc cuvintele lui Duchenne: «Absenta acestei miscari dezvaluie o falsa prietenie.»

Guillaume Benjamin Amaud Duchenne (1806-1875), neurolog francez, a cercetat si descoperit in premiera mai multe tulburari nervoase si musculare, introducand in tratarea acestora electrodiagnoza si electroterapia. A studiat musculatura fetei si implicarea neuromusculara in exprimarea emotiilor.

 

Prezentare facuta de Paul Ekman in cadrul celei de-a opta Conferinte Minte si Viata la Dharamsala, in 2000.

Emotii distructive: Cum le putem depasi? (Curtea Veche 2005)

Minciunile, detectarea lor si ansamblul emotional

Paul Ekman este unul dintre expertii mondiali de seama in stiinta emotiilor, care conduce Laboratorul pentru Studierea Interactiunilor Umane de la Universitatea California din San Diego.

Paul Ekman a prezentat cercetarile sale despre inselare si minciuna. "De lucrurile acestea m-am ocupat doar in America. Cercetarea noastra a demonstrat ca majoritatea oamenilor pot fi usor inselati - chiar si politistii, psihiatrii, avocatii si vamesii. Acestia nu sunt capabili sa detecteze minciunile, discutand pur si simplu cu cineva."

"Dar politicienii?" a intrebat Dalai Lama zambind. Desi comentariul a fost facut pe un ton neutru, Paul a sesizat o urma de tristete. Pe durata zborului catre India, Paul citise autobiografia lui Dalai Lama, Libertate in exil si fusese frapat de cat de des mentiona Dalai Lama ca fusese inselat de minciunile politicienilor, atunci cand China a invadat Tibetul. Paul a raspuns: "Am studiat doar minciunile politicienilor, nu m-am intrebat daca ei pot recunoaste cand cineva minte, insa, intr-un fel, mi se pare surprinzator ca oamenii nu-si pot da seama cand sunt mintiti, deoarece exista atatea indicii comportamentale subtile, care indica daca cineva spune adevarul sau minte. Acestea pot fi depistate daca examinam fata si tonul vocii. Aceste examinari ale corpului si fetei sunt corecte in proportie de peste 85% atunci cand e vorba sa se discearna adevarul de minciuna. Am gasit doar un grup foarte mic de oameni care pot face evaluari la fel de corecte ca masuratorile noastre obiective. Acesti oameni se pricep foarte bine sa asculte, sa priveasca si sa recunoasca imediat. Incerc sa descopar cum apare aceasta abilitate, deoarece mai putin de 1% din oameni o au."

Apoi Paul a trecut la tema relatiei stranse dintre expresiile faciale ale emotiilor si schimbarile din corp. "Pe parcursul cercetarilor noastre, am descoperit ceva care ne-a surprins. Daca adopti in mod intentionat o expresie faciala, iti provoci o schimbare fiziologica. Adoptand o anumita expresie, declansezi in fiziologia ta acele schimbari asociate in mod obisnuit emotiei infatisate. Acest lucru s-a observat atat in cercetarile efectuate asupra fiziologiei corpului, cat si in unele studii efectuate impreuna cu Richard Davidson, asupra modificarilor din creier. Fata nu este un simplu mijloc de exprimare, ci si un mijloc de activare a emotiilor. "

"Sunt incluse si expresiile voluntare?" a intrebat Dalai Lama.

Paul a raspuns: "Este vorba numai de expresiile voluntare - insa aceste expresii declanseaza sistemul involuntar." Cu alte cuvinte, impunandu-i fetei sa afiseze un zambet, in creier se declanseaza o activitate specifica fericirii - la fel cum o grimasa declanseaza in creier o activitate specifica tristetii, aceasta fiind o alta descoperire facuta de Paul impreuna cu Richard Davidson.

Paul a adaugat: "As vrea sa mentionez ca exista diferente individuale in ce priveste emotiile. Am inceput cu universaliile, insa in ultimii zece ani m-am ocupat de diferentele dintre indivizi. Oamenii au stiluri afective diferite. In cazul unora, emotiile se declanseaza mult mai repede decat in cazul altora. Unii oameni au reactii emotionale mult mai puternice. La altii, emotiile persista mult mai mult timp. Emotiile unora sunt foarte evidente, ale altora foarte greu de depistat. Descoperirile noastre arata de asemenea ca, la majoritatea oamenilor, sistemul emotional este unificat, nu fragmentat. Nu e posibil, asa cum sustineau înainte oamenii de stiinta, ca exprimarea sa fie impetuoasa si reactia fiziologica redusa. Diferitele parti ale ansamblului emotional merg mana in mana ..

Expresiile sunt puternice sau rapide si la fel sunt si schimbarile corespunzatoare de la nivelul corpului, declansate de sistemul nervos autonom. Am demonstrat de asemenea ca, in ansamblu, aceste diferente dintre indivizi nu se limiteaza la o singura emotie. Daca aveti o reactie de manie puternica, veti avea si o reactie de frica puternica." Aceste diferente sugereaza un motiv pentru care oamenii se inseala asupra emotiilor: cu totii - in mod firesc, dar incorect - presupunem ca ceilalti traiesc emotiile in acelasi fel

ca noi. Descoperirile lui Paul sugereaza de asemenea ca unii oameni - cei cu reactii emotionale rapide, puternice si de durata - pot avea dificultati mai mari in a-si administra emotiile. Acest aspect ne face sa ne intrebam cat de devreme in viata apar aceste diferente in ce priveste trairea emotiilor.

Paul crede ca, daca am sti acest lucru, am putea interveni in timpul dezvoltarii oamenilor, pentru a le oferi o sansa mai mare de a-si administra emotiile. Pentru Paul, aceasta posibilitate parea foarte departe de ceea ce stim in momentul de fata.

Prezentare facuta de Paul Ekman in cadrul celei de-a opta Conferinte Minte si Viata la Dharamsala, in 2000.

Emotii distructive: Cum le putem depasi? (Curtea Veche 2005)

Un yoghin tibetan in laboratorul de cercetare

Paul Ekman este unul dintre expertii mondiali de seama in stiinta emotiilor, care conduce Laboratorul pentru Studierea Interactiunilor Umane de la Universitatea California din San Diego.

La primul test s-a folosit un aparat de masura care reprezinta incununarea muncii de o viata a lui Ekman, cel mai reputat expert din lume in exprimarea faciala a emotiilor. Testul consta in derularea cu rapiditate a unei casete video, care prezinta mai multe fete umane, cu o diversitate de expresii. Provocarea sta in a identifica expresiile faciale pe care le-ai vazut- de pilda, dispret, manie sau teama. Fiecare expresie apare pe ecran doar o cincime de secunda, intr-una din variante, si o treime de secunda, intr-o a doua varianta - atat de putin, incat o poti rata si daca clipesti. De fiecare data, subiectul trebuie sa numeasca cele sase emotii pe care considera ca le-a recunoscut. Abilitatea de a recunoaste expresii care se succed atat de rapid indica o capacitate neobisnuita de empatie. Asemenea expresii ale emotiilor - numite microexpresii - nu pot fi recunoscute constient nici de cel care le manifesta, nici de cel care le observa. Deoarece apar involuntar, aceste manifestari ultrarapide ale emotiilor sant complet necenzurate si astfel scot la iveala - chiar daca numai pentru o clipa - ce simte cu adevarat persoana respectiva.

Din studiile desfasurate cu mii de subiecti, Ekman stia deja ca aceia care se descurca mai bine in ce priveste recunoasterea acestor emotii subtile sunt mai deschisi la experiente noi, mai curiosi si mai interesati de lucruri, in general. Si de asemenea sunt constiinciosi - eficienti si de incredere. "..Asa ca ma asteptam ca datorita anilor de experienta in practica meditatiei" - care cere atat constiinciozitate, cat si o minte deschisa -, "subiectii sa-si fi dezvoltat mai mult aceasta abilitate", a explicat Ekman. Asadar, isi dorise sa afle daca Oser putea sa se descurce mai bine decat altii in identificarea acestor emotii ultrarapide.

Toti cei care l-au cunoscut pe lama Oser au fost uimiti de stralucirea sa - care nu se datoreaza straielor sale de calugar tibetan, colorate in castaniu si auriu, ci zambetului sau luminos. Oser s-a nascut în Europa si s-a convertit la budism; el s-a pregatit mai bine de trei decenii in Himalaya pentru a deveni calugar tibetan, petrecand multi dintre acesti ani alaturi de cativa dintre cei mai mari maestri spirituali ai Tibetului.

Apoi Ekman a anuntat rezultatele pe care le obtinuse: atat Oser, cat si un alt practicant occidental avansat in tehnicile de meditatie, pe care avusese ocazia sa-l testeze prezentau doua deviatii standard peste medie in recunoasterea acestor semnalari faciale ultrarapide ale emotiilor (desi intre cei doi subiecti existau diferente cu privire la emotiile pe care le puteau recunoaste cel mai bine). Ambii au obtinut scoruri mult mai mari decat oricare alt subiect dintre cei 5.000 care fusesera testati. "Se descurca mai bine decat politisti, avocati, psihiatri, vamesi, judecatori - chiar mai bine decat agenti ai Serviciilor Secrete" - astfel fiind desemnat grupul care anterior se remarcase prin rezultatele cele mai bune.

"Se pare ca unul dintre beneficiile unei anumite parti a traseului pe care aceste doua persoane l-au urmat in viata este acela ca au devenit mult mai constienti de aceste semne subtile care exprima sentimentele oamenilor", a observat Ekman.

Oser are o hiperacuitate pentru semnele trecatoare ale fricii, dispretului si maniei. Celalalt – un occidental care, ca si Oser, petrecuse doi-trei ani in retragere solitara, dupa traditia tibetana – avea rezultate la fel de spectaculoase, desi cu privire la o categorie diferita de emotii: fericire, tristete, dezgust si, ca si Oser, manie.

Una dintre cele mai primitive reactii din repertoriul uman, reflexul de tresarire, implica o cascada de spasme musculare rapide ca reactie la un zgomot puternic si suprinzator sau la vederea brusca a ceva suparator. La toti oamenii, in timpul tresaririi se contracta involuntar aceiasi cinci muschi faciali, mai ales in jurul ochilor. Reflexul de tresarire se declanseaza la aproximativ doua zecimi de secunda dupa auzirea sunetului si se sfarseste la aproximativ o jumatate de secunda dupa acesta. De la inceput pana la sfarsit, dureaza aproximativ o treime de secunda. Intervalul de timp este intotdeauna acelasi.

Ca toate celelalte reflexe, tresarirea reflecta activitatea trunchiului cerebral, partea reptiliana, cea mai primitiva a creierului. Ca si restul reactiilor trunchiului cerebral – si spre deosebire de cele ale sistemului nervos autonom, cum ar fi ritmul batailor inimii - reflexul de tresarire depaseste capacitatea de reglare voluntara. Din cate stie neurologia pana acum, mecanismele care controleaza reflexul de tresarire nu -pot fi modificate de nici un act intentinonal.

Ekman a devenit interesat de testarea reflexului de tresarire pentru ca intensitatea acestuia prezice magnitudinea emotiilor negative pe care le poate resimti o persoana - in special, teama, mania, tristetea si dezgustul. Cu cat o persoana tresare mai tare, cu atat aceasta va tinde mai mult sa resimta emotii negative - desi intre tresarire si sentimentele pozitive, cum ar fi bucuria, nu exista nici o relatie.

Pentru a testa magnitudinea reflexului de tresarire al lui Oser, Ekman a strabatut cu acesta Golful San Francisco, pana la laboratorul psihofiziologic al lui Robert Levenson de la Universitatea California din Berkeley. Acolo i-au instalat lui Oser senzori pentru a-i urmari ritmul cardiac si reactia de transpiratie si i-au inregistrat expresiile faciale cu o camera video - toate acestea pentru a-i putea inregistra reactiile fiziologice la auzul unui sunet surprinzator. Pentru a elimina orice diferente care puteau fi determinate de nivelul sunetului, ei au ales limita pragului tolerat de om - un sunet extrem de puternic, asemanator zgomotului unui pistol sau al unor artificii declansate in apropierea urechii.

I-au dat lui Oser indicatiile standard, spunandu-i ca vor incepe numaratoarea inversa de la zece la unu, iar in momentul in care se va incheia, el va auzi un sunet puternic. I-au cerut sa incerce sa-si suprime tresarirea inevitabila, astfel incat, daca cineva l-ar privi, sa nu-si dea seama ca a auzit sunetul. Unii se descurca mai bine decat altii in aceasta privinta, desi nimeni nu reuseste sa se apropie macar de eliminarea completa a tresaririi. Un studiu clasic din anii' 40 arata ca reflexul de tresarire este imposibil de impiedicat, in pofida celor mai intense eforturi constiente de a suprima spasmele musculare. Nici un subiect testat de Ekman sau de Robert Levenson nu reusise sa faca acest lucru. Din cercetarile anterioare reiesise ca nici macar tragatorii de elita din politie, care trag cu arma in mod constant, nu pot sa nu tresara.

Dar Oser a reusit. Ekman a explicat: "Cand Oser incearca sa suprime tresarirea, aceasta aproape dispare. Eu n-am mai intalnit pe nimeni care sa poata face acest lucru. Si nici alti cercetatori. Este o realizare sptcaculoasa. Nu avem nici o idee cu privire la anatomia care ii permite sa suprime reflexul de tresarire."

Oser a practicat doua tipuri de meditatie in timpul testarii tresaririi: concentrarea asupra unui punct si starea deschisa. Poate ca atunci cand se va incheia analiza datelor culese cu acea ocazie, se vor obtine indicii despre ce parti ale creierului au fost implicate in clipa in care Oser isi suprima reflexul.

Din punctul de vedere al lui Oser, cel mai puternic efect l-a avut starea deschisa: "Cand am intrat in starea deschisa, sunetul exploziv mi s-a parut mult mai slab, ca si cum m-as fi distantat de senzatiile mele, auzind sunetul de la distanta." De fapt, Oser credea cu tarie ca dintre toate experimentele acesta va da cel mai concludent rezultat, asa ca era foarte nerabdator sa treaca prin experimentul tresaririi aflandu-se in starea deschisa. Ekman a relatat apoi ca desi fiziologia lui Oser a prezentat Cateva modificari usoare, nu i s-a miscat nici un muschi de pe fata, lucru pe care Oser l-a pus in legatura cu faptul ca mintea sa nu a fost surprinsa de bubuit. Intr-adevar, asa cum a spus mai tarziu Oser: "Daca poti ramane in aceasta stare in mod adecvat, bubuitul pare un eveniment neutru, ca o pasare zburand pe cer."

Desi Oser n-a manifestat nici cea mai mica miscare a muschilor faciali in timp ce se afla in starea deschisa, reactiile sale fiziologice (inclusiv ritmul cardiac, transpiratia si tensiunea) indicau o crestere tipica reflexului de tresarire. Din punctul de vedere al lui Ekman, cea mai mare inhibare in ansamblu s-a produs in timpul concentrarii intense asupra unui punct. In acest interval, in locul cresterii inevitabile, s-a produs o scadere a ritmului cardiac al lui Oser, a tensiunii si asa mai departe. Pe de alta parte, muschii sai faciali au reflectat in mica masura modelul tipic al reflexului de tresarire; miscarile "erau foarte slabe, dar erau totusi prezente", a observat Ekman. "Si a facut un lucru neobisnuit. La toti ceilalti subiecti pe care i-am testat, sprancenele coborau. La Oser s-au ridicat."

Pe scurt, se parea ca acea concentrare asupra unui punct a lui Oser il izolase fata de stimulii externi - chiar si fata de zgomotul foarte puternic al unui foc, de arma. Dat fiind faptul ca cu cat tresarirea unui subiect este mai puternica, cu atat acesta tinde sa resimta mai intens emotii negative, performanta lui Oser avea implicatii ispititoare, sugerand un nivel remarcabil de liniste emotionala. Tocmai acea liniste despre care in textele antice se spune ca este unul dintre roadele practicarii meditatiei.

Ekman i-a marturisit lui Dalai Lama, cu o nota de mirare in glas: "Am crezut ca exista o sansa foarte mica, ca era foarte putin probabil ca cineva sa-si poata elimina acest reflex foarte primitiv si foarte rapid. Totusi, din ceea ce stiam despre meditatie, ne-am gandit ca merita sa incercam." Si a meritat cu siguranta.

Intr-un alt experiment, Oser urma sa poarte doua discutii, doua confruntari pe teme asupra carora el si interlocutorul sau sa aiba pareri diferite. In timp ce vorbeau, fiziologia lor urma sa fie monitorizata, pentru a se evalua impactul dezacordului dintre ei.

Partenerii sai de discutie urmau sa fie amandoi oameni de stiinta devotati unei perspective rationaliste, iar subiectele erau alese astfel incat sa genereze un dezacord: intrebarea daca cineva ar trebui sa abandoneze stiinta si sa devina calugar (asa cum facuse Oser) si tema reincarnarii. Pentru asigurarea contrastului, Oser urma sa polemizeze cu doi profesori - unul cumsecade, iar celalalt foarte artagos. Paul Ekman l-a descris pe unul dintre partenerii de conversatie, castigator al premiului Nobel si avand in jur de 75 de ani, drept "unul dintre cei mai cumsecade profesori pe care ii cunosc" - desi opiniile sale asupra subiectelor in discutie erau opuse celor ale lui Oser. Celalalt profesor trebuia sa fie cea mai certareata si dificila persoana din campus in opinia generala. Dar acest profesor era atat de refractar, incat atunci cand au sosit rezultatele cercetarii, a refuzat sa participe la intalnire! Deci Ekman a ales urmatorul candidat de pe lista celor care polemizau intr-o maniera mai degraba agresiva si artagoasa.

In timpul conversatiilor, atat fiziologia lui Oser, cat si cea a partenerului sau erau monitorizate, iar chipurile lor erau filmate. Rezultatul: "Fiziologia lui Oser era practic aceeasi, indiferent cu cine statea de vorba", a relatat Ekman. "Insa expresiile sale erau extrem de diferite." In prezenta profesorului cumsecade, Oser zambea mai des si mai sincronizat decat in prezenta persoanei dificile.

In timp ce profesorul cumsecade discuta cu Oser despre diferentele lor de opinie, cei doi zambeau, pastrau contactul vizual si vorbeau fluent. De fapt, s-au simtit atat de bine in timp ce isi explorau dezacordurile, incat nu voiau sa se mai opreasca.

Insa, a spus Ekman, "nu asa s-au petrecut lucrurile si cu persoana dificila." De la inceput, semnele fiziologice ale individului dificil prezentau o crestere emotionala pronuntata. Si totusi, in decursul discutiei lor de 15 minute, agitatia sa a scazut, ca si cum conversatia cu Oser l-ar fi calmat. La sfarsitul discutiei, partenerul certaret si caruia ii placea de regula sa discute in contradictoriu a marturisit in mod spontan: "N-am putut sa fiu certaret. Mi se raspundea intotdeauna rational si cu zambete; este coplesitor. Am simtit ceva - ca o umbra sau ca o aura - si n-am putut sa fiu agresiv."

Acest lucru, a comentat Ekman, "era exact ceea ce speram sa se petreaca: cand interactionezi cu cineva care nu iti intoarce agresivitatea sau care raspunde agresivitatii cu bunavointa iubitoare, este in beneficiul tau."

In sfarsit, in ultimul experiment, Ekman si Robert Levenson i-au prezentat lui Oser doua filme documentare medicale de pregatire, ce fusesera folosite timp de mai mult de trei decenii in cercetarile asupra emotiilor pentru simplul motiv ca erau foarte suparatoare. Intr-unul dintre acestea, un chirurg pare sa-i amputeze cuiva un membru cu un bisturiu si un fierastrau - in realitate, medicul pregatea un brat amputat pentru a ise pune o proteza - in imagine aparand o multime de singe si de cheaguri. Insa camera era focalizata doar pe membru si nu puteai vedea persoana care trecea prin acea operatie. In cel de-al doilea film, urmareai durerea unui pacient care suferise arsuri grave si caruia medicii ii dezlipeau bucati de piele arsa de pe corp. Principala emotie trezita in zecile de subiecti care vazusera ambele filme in timpul experimentelor era foarte clara: dezgust.

Cand Oser a vizionat filmul cu amputarea, emotia pe care a relatat ca a resimtit-o cel mai puternic a fost obisnuitul dezgust. El a comentat apoi ca filmul i-a amintit de invataturile budiste referitoare la perisabilitatea si la aspectele neplacute ale corpului omenesc, care se ascund sub o infatisare placuta. Insa reactia sa la cel de-al doilea film a fost foarte diferita. "Atunci cand vede intreaga persoana", a relatat Ekman, "Oser simte compasiune." Gandurile sale se indreptau catre suferinta omeneasca si catre felul in care ar putea fi alinata; avea un simtamant de grija si preocupare, amestecat cu o tristete puternica, sfasietoare, dar nu neplacuta.

Fiziologia reactiei de dezgust a lui Oser din timpul filmului cu amputarea nu a fost iesita din comun – in timpul acestei emotii fiind inregistrate schimbarile standard, care indicau o accelerare fiziologica. Insa atunci cand a inceput sa simta in mod spontan compasiune in timpul filmului cu pacientul ars, semnalele sale fiziologice indicau relaxarea chiar mai puternic decat atunci cand fusesera masurate intr-o stare de repaos.

Ekman si-a incheiat raportul asupra rezultatelor observand ca fiecare dintre studiile cu Oser a "dus la descoperiri pe care nu le-am mai intîlnit in 35 de ani de cercetare." Pe scurt, rezultatele inregistrate cu Oser sunt extraordinare.

De fapt, Ekman a fost atat de impresionat - si de intrigat din punct de vedere stiintific – de experimentele cu Oser, incat la intalnire a anuntat ca planuieste sa initieze un program sistematic de cercetari cu mai multi subiecti la fel deneobisnuiti ca Oser. Singurul criteriu dupa care urmau sa fie selectionati subiectii era acela de a fi "extraordinari". Acest anunt a constituit, pentru psihologia moderna, un eveniment extraordinar in sine. Psihologia s-a concentrat aproape in intregime asupra cazurilor problematice, anormale si obisnuite. Foarte rar psihologii - mai ales cei de talia lui Ekman - si-au concentrat atentia stiintifica asupra unor subiecti care sa fie, intr-un anumit sens (nu din punct de vedere intelectual), mult peste media normala. Si totusi acum Ekman propunea studierea oamenilor care exceleaza in privinta mai multor calitati umane admirabile. Anuntul sau te poate face sa te intrebi de ce psihologia nu a facut acest lucru pana acum.

De fapt, abia in ultimii ani s-a demarat in psihologie un program explicit de studiere a trasaturilor pozitive din natura umana. La initiativa lui Martin Seligman, un psiholog de la Universitatea Pennsylvania, celebru de multa vreme pentru cercetarile sale asupra optimismului, a inceput o miscare promitatoare in ceea ce astazi se numeste "psihologia pozitiva"- studiul stiintific al bunastarii si calitatilor umane pozitive. Dar chiar si in cadrul psihologiei pozitive, cercetarea propusa de Ekman urma sa largeasca perspectiva stiintei asupra bunatatii omului, evaluand limitele pozitivitatii umane. Eternul om de stiinta, Ekman, a inceput sa precizeze foarte clar ce intelegea prin "extraordinar". De pilda, el se astepta ca astfel de indivizi sa existe in fiecare cultura si traditie religioasa, poate ca cel mai adesea sub forma unor persoane contemplative. Insa indiferent ce religie impartaseau, subiectii urmau sa aiba patru calitati.

Prima este aceea ca ei emana un simtamant de bunatate, o stare de o calitate palpabila, pe care ceilalti o observa si o recunosc. Aceasta bunatate trece dincolo de o aura vaga si calduta si reflecta cu acuratete intreaga persoana. In aceasta privinta, Ekman a propus un test prin care sa fie inlaturati sarlatanii: la oamenii extraordinari "exista o transparenta intre viata lor privata si cea publica, spre deosebire de majoritatea indivizilor charismatici, care au o viata publica minunata, dar o viata privata deplorabila."

O a doua calitate: altruismul. Astfel de oameni extraordinari sunt o sursa de inspiratie prin lipsa de preocupare pentru statut, faima sau ego. Nu sunt absolut deloc preocupati de pozitia lor sau de recunoasterea importantei lor. O astfel de lipsa de egoism, a adaugat Ekman, "este remarcabila, din punct de vedere psihologic."

A treia calitate este o prezenta impunatoare, pe care ceilalti o gasesc benefica. "Oamenii vor sa fie in preajma acestor persoane pentru ca se simt bine - desi nu pot explica motivul", a spus Ekman. Si, intr-adevar, Dalai Lama insusi ofera un exemplu elocvent (desi Ekman nu i-a impartasit acest lucru); titlul tibetan standard al acestuia nu este Dalai Lama, ci "Kundun" (http://apastructurata.blogspot.ro/2013/04/dalai-lama.html) , care in tibetana inseamna "prezenta". In sfarsit, astfel de indivizi extraordinari au "o capacitate uluitoare de atentie si concentrare". Si din acest punct de vedere Ekman a considerat ca Dalai Lama este exemplar. Asa cum a spus Ekman mai tarziu: "la majoritatea intrunirilor stiintifice, eu si alti colegi sinceri recunoastem ca mintea ne mai zboara aiurea. In timp ce asculti pe cineva vorbind, te gandesti unde vei lua cina, atentia ta se intoarce la discurs dupa cateva minute, apoi iarasi te gandesti la munca ta si la vreun experiment pe care ti-l inspira cele spuse. Dar stand alaturi de Dalai Lama timp de cinci zile la intruniri, am observat ca Sfintia Sa nu a pierdut nici un cuvant. Este unul dintre cei mai atenti ascultatori pe care i-am intalnit - se concentreaza total. Si este contagios: in timpul celor cinci zile petrecute cu el, este uimitor, dar foarte rar mi-a zburat mintea aiurea chiar si pentru o secunda."

Prezentare facuta de Paul Ekman in cadrul celei de-a opta Conferinte Minte si Viata la Dharamsala, in

2000.

Emotii distructive: Cum le putem depasi? (Curtea Veche 2005)