Paul Ekman este unul dintre expertii
mondiali de seama in stiinta emotiilor, care conduce Laboratorul
pentru Studierea Interactiunilor Umane de la Universitatea California
din San Diego.
La primul test s-a folosit un aparat de
masura care reprezinta incununarea muncii de o viata a lui Ekman, cel
mai reputat expert din lume in exprimarea faciala a emotiilor. Testul
consta in derularea cu rapiditate a unei casete video, care prezinta
mai multe fete umane, cu o diversitate de expresii. Provocarea sta in
a identifica expresiile faciale pe care le-ai vazut- de pilda,
dispret, manie sau teama. Fiecare expresie apare pe ecran doar o
cincime de secunda, intr-una din variante, si o treime de secunda,
intr-o a doua varianta - atat de putin, incat o poti rata si daca
clipesti. De fiecare data, subiectul trebuie sa numeasca cele sase
emotii pe care considera ca le-a recunoscut. Abilitatea de a
recunoaste expresii care se succed atat de rapid indica o capacitate
neobisnuita de empatie. Asemenea expresii ale emotiilor - numite
microexpresii - nu pot fi recunoscute constient nici de cel care le
manifesta, nici de cel care le observa. Deoarece apar involuntar,
aceste manifestari ultrarapide ale emotiilor sant complet necenzurate
si astfel scot la iveala - chiar daca numai pentru o clipa - ce simte
cu adevarat persoana respectiva.
Din studiile desfasurate cu mii de
subiecti, Ekman stia deja ca aceia care se descurca mai bine in ce
priveste recunoasterea acestor emotii subtile sunt mai deschisi la
experiente noi, mai curiosi si mai interesati de lucruri, in general.
Si de asemenea sunt constiinciosi - eficienti si de incredere. "..Asa
ca ma asteptam ca datorita anilor de experienta in practica
meditatiei" - care cere atat constiinciozitate, cat si o minte
deschisa -, "subiectii sa-si fi dezvoltat mai mult aceasta
abilitate", a explicat Ekman. Asadar, isi dorise sa afle daca
Oser putea sa se descurce mai bine decat altii in identificarea
acestor emotii ultrarapide.
Toti cei care l-au cunoscut pe lama
Oser au fost uimiti de stralucirea sa - care nu se datoreaza
straielor sale de calugar tibetan, colorate in castaniu si auriu, ci
zambetului sau luminos. Oser s-a nascut în Europa si s-a convertit
la budism; el s-a pregatit mai bine de trei decenii in Himalaya
pentru a deveni calugar tibetan, petrecand multi dintre
acesti ani alaturi de cativa dintre cei mai mari maestri spirituali
ai Tibetului.
Apoi Ekman a anuntat rezultatele pe
care le obtinuse: atat Oser, cat si un alt practicant occidental
avansat in tehnicile de meditatie, pe care avusese ocazia sa-l
testeze prezentau doua deviatii standard peste medie in recunoasterea
acestor semnalari faciale ultrarapide ale emotiilor (desi intre cei
doi subiecti existau diferente cu privire la emotiile pe care le
puteau recunoaste cel mai bine). Ambii au obtinut scoruri mult mai
mari decat oricare alt subiect dintre cei 5.000 care fusesera
testati. "Se descurca mai bine decat politisti, avocati,
psihiatri, vamesi, judecatori - chiar mai bine decat agenti ai
Serviciilor Secrete" - astfel fiind desemnat grupul care
anterior se remarcase prin rezultatele cele mai bune.
"Se pare ca unul dintre
beneficiile unei anumite parti a traseului pe care aceste doua
persoane l-au urmat in viata este acela ca au devenit mult mai
constienti de aceste semne subtile care exprima sentimentele oamenilor", a observat Ekman.
Oser are o hiperacuitate pentru semnele
trecatoare ale fricii, dispretului si maniei. Celalalt – un
occidental care, ca si Oser, petrecuse doi-trei ani in retragere
solitara, dupa traditia tibetana – avea rezultate la fel de
spectaculoase, desi cu privire la o categorie diferita de emotii:
fericire, tristete, dezgust si, ca si Oser, manie.
Una dintre cele mai primitive reactii
din repertoriul uman, reflexul de tresarire, implica o cascada de
spasme musculare rapide ca reactie la un zgomot puternic si
suprinzator sau la vederea brusca a ceva suparator. La toti oamenii,
in timpul tresaririi se contracta involuntar aceiasi cinci muschi
faciali, mai ales in jurul ochilor. Reflexul de tresarire se
declanseaza la aproximativ doua zecimi de secunda dupa auzirea
sunetului si se sfarseste la aproximativ o jumatate de secunda dupa
acesta. De la inceput pana la sfarsit, dureaza aproximativ o treime
de secunda. Intervalul de timp este intotdeauna acelasi.
Ca toate celelalte reflexe, tresarirea
reflecta activitatea trunchiului cerebral, partea reptiliana, cea mai
primitiva a creierului. Ca si restul reactiilor trunchiului cerebral
– si spre deosebire de cele ale sistemului nervos autonom, cum ar
fi ritmul batailor inimii - reflexul de tresarire depaseste
capacitatea de reglare voluntara. Din cate stie
neurologia pana acum, mecanismele care controleaza reflexul de
tresarire nu -pot fi modificate de nici un act intentinonal.
Ekman a devenit interesat de testarea
reflexului de tresarire pentru ca intensitatea acestuia prezice
magnitudinea emotiilor negative pe care le poate resimti o persoana -
in special, teama, mania, tristetea si dezgustul. Cu cat o persoana
tresare mai tare, cu atat aceasta va tinde mai mult sa resimta emotii negative - desi intre tresarire
si sentimentele pozitive, cum ar fi bucuria, nu exista nici o
relatie.
Pentru a testa magnitudinea reflexului
de tresarire al lui Oser, Ekman a strabatut cu acesta Golful San
Francisco, pana la laboratorul psihofiziologic al lui Robert Levenson
de la Universitatea California din Berkeley. Acolo i-au instalat lui
Oser senzori pentru a-i urmari ritmul cardiac si reactia de
transpiratie si i-au inregistrat expresiile faciale cu o camera video
- toate acestea pentru a-i putea inregistra reactiile fiziologice la
auzul unui sunet surprinzator. Pentru a elimina orice diferente care
puteau fi determinate de nivelul sunetului, ei au ales limita
pragului tolerat de om - un sunet extrem de puternic, asemanator
zgomotului unui pistol sau al unor artificii declansate in apropierea
urechii.
I-au dat lui Oser indicatiile standard,
spunandu-i ca vor incepe numaratoarea inversa de la zece la unu, iar
in momentul in care se va incheia, el va auzi un sunet puternic. I-au
cerut sa incerce sa-si suprime tresarirea inevitabila, astfel incat,
daca cineva l-ar privi, sa nu-si dea seama ca a auzit sunetul. Unii
se descurca mai bine decat altii in aceasta privinta, desi nimeni nu
reuseste sa se apropie macar de eliminarea completa a tresaririi. Un
studiu clasic din anii' 40 arata ca reflexul de tresarire este
imposibil de impiedicat, in pofida celor mai intense eforturi
constiente de a suprima spasmele musculare. Nici un subiect testat de
Ekman sau de Robert Levenson nu reusise sa faca acest lucru. Din
cercetarile anterioare reiesise ca nici macar tragatorii de elita din
politie, care trag cu arma in mod constant, nu pot sa nu tresara.
Dar Oser a reusit. Ekman a explicat:
"Cand Oser incearca sa suprime tresarirea, aceasta aproape
dispare. Eu n-am mai intalnit pe nimeni care sa poata face acest
lucru. Si nici alti cercetatori. Este o realizare sptcaculoasa. Nu
avem nici o idee cu privire la anatomia care ii permite sa suprime
reflexul de tresarire."
Oser a practicat doua tipuri de
meditatie in timpul testarii tresaririi: concentrarea asupra unui
punct si starea deschisa. Poate ca atunci cand se va incheia analiza
datelor culese cu acea ocazie, se vor obtine indicii despre ce parti
ale creierului au fost implicate in clipa in care Oser isi suprima
reflexul.
Din punctul de vedere al lui Oser, cel
mai puternic efect l-a avut starea deschisa: "Cand am intrat in
starea deschisa, sunetul exploziv mi s-a parut mult mai slab, ca si
cum m-as fi distantat de senzatiile mele, auzind sunetul de la
distanta." De fapt, Oser credea cu tarie ca dintre toate
experimentele acesta va da cel mai concludent rezultat, asa ca era
foarte nerabdator sa treaca prin experimentul tresaririi aflandu-se
in starea deschisa. Ekman a relatat apoi ca desi fiziologia lui Oser
a prezentat Cateva modificari usoare, nu i s-a miscat nici un muschi
de pe fata, lucru pe care Oser l-a pus in legatura cu faptul ca
mintea sa nu a fost surprinsa de bubuit. Intr-adevar, asa cum a spus
mai tarziu Oser: "Daca poti ramane in aceasta stare in mod
adecvat, bubuitul pare un eveniment neutru, ca o pasare zburand pe
cer."
Desi Oser n-a manifestat nici cea mai
mica miscare a muschilor faciali in timp ce se afla in starea
deschisa, reactiile sale fiziologice (inclusiv ritmul cardiac,
transpiratia si tensiunea) indicau o crestere tipica reflexului de
tresarire. Din punctul de vedere al lui Ekman, cea mai mare inhibare
in ansamblu s-a produs in timpul concentrarii intense asupra unui
punct. In acest interval, in locul cresterii inevitabile, s-a produs
o scadere a ritmului cardiac al lui Oser, a tensiunii si asa mai
departe. Pe de alta parte, muschii sai faciali au reflectat in mica
masura modelul tipic al reflexului de tresarire; miscarile "erau
foarte slabe, dar erau totusi prezente", a observat Ekman. "Si
a facut un lucru neobisnuit. La toti ceilalti subiecti pe care i-am
testat, sprancenele coborau. La Oser s-au ridicat."
Pe scurt, se parea ca acea concentrare
asupra unui punct a lui Oser il izolase fata de stimulii externi -
chiar si fata de zgomotul foarte puternic al unui foc, de arma. Dat
fiind faptul ca cu cat tresarirea unui subiect este mai puternica, cu
atat acesta tinde sa resimta mai intens emotii negative, performanta
lui Oser avea implicatii ispititoare, sugerand un nivel remarcabil de
liniste emotionala. Tocmai acea liniste despre care in textele antice
se spune ca este unul dintre roadele practicarii meditatiei.
Ekman i-a marturisit lui Dalai Lama, cu
o nota de mirare in glas: "Am crezut ca exista o sansa foarte
mica, ca era foarte putin probabil ca cineva sa-si poata elimina
acest reflex foarte primitiv si foarte rapid. Totusi, din ceea ce
stiam despre meditatie, ne-am gandit ca merita sa incercam." Si
a meritat cu siguranta.
Intr-un alt experiment, Oser urma sa
poarte doua discutii, doua confruntari pe teme asupra carora el si
interlocutorul sau sa aiba pareri diferite. In timp ce vorbeau,
fiziologia lor urma sa fie monitorizata, pentru a se evalua impactul
dezacordului dintre ei.
Partenerii sai de discutie urmau sa fie
amandoi oameni de stiinta devotati unei perspective rationaliste, iar
subiectele erau alese astfel incat sa genereze un dezacord:
intrebarea daca cineva ar trebui sa abandoneze stiinta si sa devina
calugar (asa cum facuse Oser) si tema reincarnarii. Pentru asigurarea
contrastului, Oser urma sa polemizeze cu doi profesori - unul
cumsecade, iar celalalt foarte artagos. Paul Ekman l-a descris pe
unul dintre partenerii de conversatie, castigator al premiului Nobel
si avand in jur de 75 de ani, drept "unul dintre cei mai
cumsecade profesori pe care ii cunosc" - desi opiniile sale
asupra subiectelor in discutie erau opuse celor ale lui Oser.
Celalalt profesor trebuia sa fie cea mai certareata si dificila
persoana din campus in opinia generala. Dar acest profesor era atat
de refractar, incat atunci cand au sosit rezultatele cercetarii, a
refuzat sa participe la intalnire! Deci Ekman a ales urmatorul
candidat de pe lista celor care polemizau intr-o maniera mai degraba
agresiva si artagoasa.
In timpul conversatiilor, atat
fiziologia lui Oser, cat si cea a partenerului sau erau monitorizate,
iar chipurile lor erau filmate. Rezultatul: "Fiziologia lui Oser
era practic aceeasi, indiferent cu cine statea de vorba", a
relatat Ekman. "Insa expresiile sale erau extrem de diferite."
In prezenta profesorului cumsecade, Oser zambea mai des si mai
sincronizat decat in prezenta persoanei dificile.
In timp ce profesorul cumsecade discuta
cu Oser despre diferentele lor de opinie, cei doi zambeau, pastrau
contactul vizual si vorbeau fluent. De fapt, s-au simtit atat de bine
in timp ce isi explorau dezacordurile, incat nu voiau sa se mai
opreasca.
Insa, a spus Ekman, "nu asa s-au
petrecut lucrurile si cu persoana dificila." De la inceput,
semnele fiziologice ale individului dificil prezentau o crestere
emotionala pronuntata. Si totusi, in decursul discutiei lor de 15
minute, agitatia sa a scazut, ca si cum conversatia cu Oser l-ar fi
calmat. La sfarsitul discutiei, partenerul certaret si caruia ii
placea de regula sa discute in contradictoriu a marturisit in mod
spontan: "N-am putut sa fiu certaret. Mi se raspundea
intotdeauna rational si cu zambete; este coplesitor. Am simtit ceva -
ca o umbra sau ca o aura - si n-am putut sa fiu agresiv."
Acest lucru, a comentat Ekman, "era
exact ceea ce speram sa se petreaca: cand interactionezi cu cineva
care nu iti intoarce agresivitatea sau care raspunde agresivitatii cu
bunavointa iubitoare, este in beneficiul tau."
In sfarsit, in ultimul experiment,
Ekman si Robert Levenson i-au prezentat lui Oser doua filme
documentare medicale de pregatire, ce fusesera folosite timp de mai
mult de trei decenii in cercetarile asupra emotiilor pentru simplul
motiv ca erau foarte suparatoare. Intr-unul dintre acestea, un
chirurg pare sa-i amputeze cuiva un membru cu un bisturiu si un
fierastrau - in realitate, medicul pregatea un brat amputat pentru a
ise pune o proteza - in imagine aparand o multime de singe si de
cheaguri. Insa camera era focalizata doar pe membru si nu puteai
vedea persoana care trecea prin acea operatie. In cel de-al doilea
film, urmareai durerea unui pacient care suferise arsuri grave si
caruia medicii ii dezlipeau bucati de piele arsa de pe corp.
Principala emotie trezita in zecile de subiecti care vazusera ambele
filme in timpul experimentelor era foarte clara: dezgust.
Cand Oser a vizionat filmul cu
amputarea, emotia pe care a relatat ca a resimtit-o cel mai puternic
a fost obisnuitul dezgust. El a comentat apoi ca filmul i-a amintit
de invataturile budiste referitoare la perisabilitatea si la
aspectele neplacute ale corpului omenesc, care se ascund sub o
infatisare placuta. Insa reactia sa la cel de-al doilea film a fost
foarte diferita. "Atunci cand vede intreaga persoana", a
relatat Ekman, "Oser simte compasiune." Gandurile sale se
indreptau catre suferinta omeneasca si catre felul in care ar putea
fi alinata; avea un simtamant de grija si preocupare, amestecat cu o
tristete puternica, sfasietoare, dar nu neplacuta.
Fiziologia reactiei de dezgust a lui
Oser din timpul filmului cu amputarea nu a fost iesita din comun –
in timpul acestei emotii fiind inregistrate schimbarile standard,
care indicau o accelerare fiziologica. Insa atunci cand a inceput sa
simta in mod spontan compasiune in timpul filmului cu pacientul ars,
semnalele sale fiziologice indicau relaxarea chiar mai puternic decat
atunci cand fusesera masurate intr-o stare de repaos.
Ekman si-a incheiat raportul asupra
rezultatelor observand ca fiecare dintre studiile cu Oser a "dus
la descoperiri pe care nu le-am mai intîlnit in 35 de ani de
cercetare." Pe scurt, rezultatele inregistrate cu Oser sunt
extraordinare.
De fapt, Ekman a fost atat de
impresionat - si de intrigat din punct de vedere stiintific – de
experimentele cu Oser, incat la intalnire a anuntat ca planuieste sa
initieze un program sistematic de cercetari cu mai multi subiecti la
fel deneobisnuiti ca Oser. Singurul criteriu dupa care urmau sa fie
selectionati subiectii era acela de a fi "extraordinari".
Acest anunt a constituit, pentru psihologia moderna, un eveniment
extraordinar in sine. Psihologia s-a concentrat aproape in intregime
asupra cazurilor problematice, anormale si obisnuite. Foarte rar
psihologii - mai ales cei de talia lui Ekman - si-au concentrat
atentia stiintifica asupra unor subiecti care sa fie, intr-un anumit
sens (nu din punct de vedere intelectual), mult peste media normala.
Si totusi acum Ekman propunea studierea oamenilor care exceleaza in
privinta mai multor calitati umane admirabile. Anuntul sau te poate
face sa te intrebi de ce psihologia nu a facut acest lucru pana acum.
De fapt, abia in ultimii ani s-a
demarat in psihologie un program explicit de studiere a trasaturilor
pozitive din natura umana. La initiativa lui Martin Seligman, un
psiholog de la Universitatea Pennsylvania, celebru de multa vreme
pentru cercetarile sale asupra optimismului, a inceput o miscare
promitatoare in ceea ce astazi se numeste "psihologia pozitiva"-
studiul stiintific al bunastarii si calitatilor umane pozitive. Dar
chiar si in cadrul psihologiei pozitive, cercetarea propusa de Ekman
urma sa largeasca perspectiva stiintei asupra bunatatii omului,
evaluand limitele pozitivitatii umane. Eternul om de stiinta, Ekman, a inceput
sa precizeze foarte clar ce intelegea prin "extraordinar".
De pilda, el se astepta ca astfel de indivizi sa existe in fiecare
cultura si traditie religioasa, poate ca cel mai adesea sub forma
unor persoane contemplative. Insa indiferent ce religie impartaseau,
subiectii urmau sa aiba patru calitati.
Prima este aceea ca ei emana un
simtamant de bunatate, o stare de o calitate palpabila, pe care
ceilalti o observa si o recunosc. Aceasta bunatate trece dincolo de o
aura vaga si calduta si reflecta cu acuratete intreaga persoana. In
aceasta privinta, Ekman a propus un test prin care sa fie inlaturati
sarlatanii: la oamenii extraordinari "exista o transparenta
intre viata lor privata si cea publica, spre deosebire de majoritatea
indivizilor charismatici, care au o viata publica minunata, dar o
viata privata deplorabila."
O a doua calitate: altruismul. Astfel
de oameni extraordinari sunt o sursa de inspiratie prin lipsa de
preocupare pentru statut, faima sau ego. Nu sunt absolut deloc
preocupati de pozitia lor sau de recunoasterea importantei lor. O
astfel de lipsa de egoism, a adaugat Ekman, "este remarcabila,
din punct de vedere psihologic."
A treia calitate este o prezenta
impunatoare, pe care ceilalti o gasesc benefica. "Oamenii vor sa
fie in preajma acestor persoane pentru ca se simt bine - desi nu pot
explica motivul", a spus Ekman. Si, intr-adevar, Dalai Lama
insusi ofera un exemplu elocvent (desi Ekman nu i-a impartasit acest
lucru); titlul tibetan standard al acestuia nu este Dalai Lama, ci
"Kundun" (http://apastructurata.blogspot.ro/2013/04/dalai-lama.html) , care in tibetana inseamna "prezenta". In sfarsit, astfel de indivizi
extraordinari au "o capacitate uluitoare de atentie si
concentrare". Si din acest punct de vedere Ekman a considerat ca
Dalai Lama este exemplar. Asa cum a spus Ekman mai tarziu: "la
majoritatea intrunirilor stiintifice, eu si alti colegi sinceri
recunoastem ca mintea ne mai zboara aiurea. In timp ce asculti pe
cineva vorbind, te gandesti unde vei lua cina, atentia ta se intoarce
la discurs dupa cateva minute, apoi iarasi te gandesti la munca ta si
la vreun experiment pe care ti-l inspira cele spuse. Dar
stand alaturi de Dalai Lama timp de cinci zile la intruniri, am
observat ca Sfintia Sa nu a pierdut nici un cuvant. Este unul dintre
cei mai atenti ascultatori pe care i-am intalnit - se concentreaza
total. Si este contagios: in timpul celor cinci zile petrecute cu el, este uimitor, dar foarte rar mi-a
zburat mintea aiurea chiar si pentru o secunda."
Prezentare facuta de Paul Ekman
in cadrul celei de-a opta Conferinte Minte si Viata la Dharamsala, in
Emotii distructive: Cum le putem
depasi? (Curtea Veche 2005)
