Translate

marți, 20 mai 2014

Vocea din minte - Eckhart Tolle

Exista o voce in capul fiecaruia dintre noi care ne vorbeste mereu, de cele mai multe ori ne identificam cu aceasta voce si numim asta gandire. Dar exista si unele momente in care suntem detasati de aceasta voce si o auzim foarte clar cum ne vorbeste. Acestea sunt momentele in care devenim constienti de vocea care ne vorbeste ca fiind separata de cineva care asculta. In aceste momente realizam ca sunt doua entitati vocea si observatorul. Cum pot exista doua entitati? Eu cine sunt? Vocea sau observatorul?


Vocea din minte – Eckhart Tolle

Am avut prima strafulgerare a constiintei pe cand eram student in primul an la University of London. Luam metroul de doua ori pe saptamana ca sa merg la biblioteca universitatii, de obicei in jurul orei noua dimineata, catre sfarsitul orei de varf. Intr-una din dimineti, in fata mea statea o femeie putin trecuta de treizeci de ani. O mai vazusem si inainte de cateva ori in metroul respectiv. Era imposibil sa n-o observi. Desi metroul era plin, scaunele din stanga si din dreapta ei erau libere, motivul fiind, fara indoiala, faptul ca parea nebuna. Parea extrem de incordata si vorbea singura fara oprire, cu voce ridicata si furioasa. Era atat de absorbita de gandurile ei incat parea total rupta de oamenii din jur. Fata ii era inclinata usor catre stanga, ca si cum s-ar fi adresat cuiva care statea pe scaunul gol de langa ea. Desi nu-mi amintesc exact ce spunea, monologul ei suna cam asa:

„Si pe urma mi-a spus ea mie... asa ca eu i-am spus esti o mincinoasa cum indraznesti sa ma acuzi de... cand tu esti cea care a profitat mereu de mine am avut incredere in tine si tu mi-ai inselat increderea...” in vocea ei se simtea tonul nervos al cuiva care fusese nedreptatit, care trebuie sa-si apere pozitia ca sa nu fie anihilat.

Cand metroul se apropia de Tottenham Court Road Station s-a ridicat in picioare si a pornit-o catre usa, fara sa intrerupa torentul cuvintelor care-i ieseau din gura. Statia respectiva era cea la care coboram si eu, asa ca am urmat-o. Cand am iesit in strada, ea a luat-o spre Bedford Square, inca implicata in dialogul ei imaginar, inca acuzand furioasa si afirmandu-si pozitia. Curios, m-am hotarat sa o urmez atata vreme cat mergea in aceeasi directie in care mergeam si eu. Desi cufundata in dialogul ei imaginar, parea sa stie incotro se indreapta. Curand ne-am apropiat de constructia impunatoare a Senatului, ridicata in anii 1930, care gazduia sediul administrativ central si biblioteca universitatii. Eram socat. Era posibil sa mergem in acelasi loc? Da, catre el se indrepta. Era oare profesoara, studenta, angajata la un birou, bibliotecara? Poate ca fusese inclusa intr-un proiect de cercetare al vreunui psiholog. N-am aflat niciodata raspunsul. Urcam cu douazeci de trepte in spatele ei, iar pana sa intru eu in cladire (care, ca o ironie, fusese sediul Politiei Mintii din filmul bazat pe romanul lui George Orwell, 1984), ea fusese deja inghitita de unul dintre lifturi.

Eram oarecum stupefiat de ceea ce-mi fusese dat sa vad. Student matur, in varsta de douazeci si cinci de ani, aflat in primul an, ma vedeam un intelectual in devenire si eram convins ca toate raspunsurile la problemele existentei umane puteau fi gasite prin intelect, adica prin gandire, inca nu realizasem ca gandirea fara constientizare este principala problema a existentei umane. Priveam profesorii ca pe niste intelepti care detineau toate raspunsurile, iar universitatea — ca un templu al cunoasterii. Cum putea fi integrata aici o persoana alienata mintal ca aceea?

Inca ma mai gandeam la ea pe cand ma aflam in toaleta barbatilor, inainte sa intru in biblioteca, in timp ce ma spalam pe maini imi spuneam: sper sa nu sfarsesc ca ea. O privire scurta aruncata in directia mea de barbatul care se afla alaturi m-a determinat sa realizez brusc, socat, ca nu-mi spusesem doar in gand cele de mai sus, ci le mormaisem cu voce tare.

„Dumnezeule, deja sunt ca ea”, mi-am spus. Nu era si mintea mea la fel de permanent activa precum a ei? intre noi doi nu erau decat diferente minore. Emotia predominanta din spatele gandurilor ei parea sa fie furia, in cazul meu, era in cea mai mare parte anxietatea. Ea gandea cu voce tare. Eu gandeam — de cele mai multe ori — in mintea mea. Daca ea era nebuna, atunci toata lumea era nebuna, inclusiv eu. Diferentele tineau doar de treapta pe care ne aflam.

Pentru un moment am reusit sa fac un pas in afara mintii si s-o vad dintr-o perspectiva mai profunda, asa cum era. S-a produs atunci un scurt transfer de la gandire la constientizare. Ma aflam inca in toaleta, dar de data aceasta eram singur si ma uitam in oglinda la fata mea. In acel moment de detasare fata de mintea mea am izbucnit intr-un ras sonor. Poate ca parea nebunesc, dar era un ras sanatos, rasul lui Buddha cel cu burta mare.

„Viata nu este atat de serioasa cum o face mintea mea sa para.” Asta parea sa spună rasul. Dar era doar o strafulgerare, care avea sa fie foarte repede data uitarii. Am trait urmatorii trei ani in anxietate si depresie, complet identificat cu mintea mea. A trebuit sa ajung in pragul sinuciderii inainte sa revina constientizarea, de data asta fiind vorba despre mult mai mul decat o licarire. M-am eliberat de gandirea compulsiva si de falsul eu, cel fabricat de minte.

Incidentul descris mai sus nu doar ca mi-a declansat o strafulgerare a constientizarii, ci a si sadit prima indoiala cu privire la valabilitatea absoluta a intelectului uman. Cateva luni mai tarziu a avut loc o intamplare tragica ce mi-a amplificat indoiala, intr-o luni dimineata ne stranseseram in asteptarea unui curs predat de un profesor a carui minte o admiram foarte mult, dar am fost intampinati cu vestea ca din nefericire profesorul se sinucisese intr-una din zilele de weekend, impuscandu-se. Am fost naucit. Era un profesor foarte respectat si parea sa cunoasca toate raspunsurile. Cu toate acestea, inca nu puteam vedea pe-atunci o alternativa la cultivarea gandirii, inca nu realizam ca gandirea este doar un aspect minuscul al constiintei ce ne reprezinta si nici nu ştiam nimic despre ego, cu atat mai putin eram capabil sa-i detectez prezenta in interiorul meu.

Un pamant nou – Curtea veche

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Daruind, veti dobandi! Sustineti acest blog oferind o donatie!