Translate

miercuri, 17 aprilie 2013

Trauma si pretul sau


Daniel Brown este profesor de psihologie la Harvard Medical School si director de Medicina Comportamentala la Cambridge City Hospital. El este licentiat al Universitatii din Massachusetts si a obtinut si titlul de doctor in religie la Universitatea din Chicago cu lucrarea studiu comparativ al cailor contemplative Tibetane, Theravadan si Yoga. El este co-autor al lucrarii Transformarea Constiintei: Perspective conventionale si contemplative asupra dezvoltarii si studiaza pe larg hipnoza si medicina de comportamentala.





Trauma si pretul sau

Am studiat oameni care au supravietuit diferitor tipuri de traume psihice - molestati sexual in copilarie, victime ale unor crime, supravietuitori ai razboiului, inclusiv raniti sau care au trait experienta mortii clinice, oameni incarcerati sau torturati sistematic din motive politice si refugiati. Cele mai multe experiente cu refugiatii le-am avut cu persoane din America Centrala, dar am lucrat si cu refugiati din sudul Asiei, mai ales, din Cambodgia, dar si cu cativa din Vietnam.

Cand lucram cu astfel de indivizi, este foarte greu sa incepem cu tratamentul psihologic. Debutam, in schimb, cu interventii asupra mediului, deoarece, in cazul refugiatilor, adesea cultura a fost fragmentara. Primul nivel de interventie vizeaza restabilirea comunitatii si asigurarea nevoilor primare: adapostul si hrana. Cand ajung intr-o tara straina, ei nu stiu cum sa se descurce sau sa obtina ajutor, asa ca ii sprijinim sa se stabileasca undeva. Munca este ingreunata de faptul ca politica americana de acceptare a strainilor prevede distribuirea acestora in diferite orase din tara. Asta nu este o abordare corecta, pentru ca ceea ce le trebuie intr-adevar oamenilor este reconstituirea simtului comunitatii. Daca supravietuitorii sunt imprastiati in comunitati diferite, se vor simti foarte izolati. Nu cunosc limba si nu au contact cu oamenii din propria lor cultura. Asadar, in masura in care este posibil, incercam sa-i incurajam sa traiasca in aceeasi comunitate. De asemenea, ii invatam lucrurile esentiale, cum ar fi limba engleza, care sa-i ajute sa se descurce in viata cotidiana, dar prioritatea ramane intotdeauna reconstituirea simtului relatiilor comunitare.

Comunitatea nu este doar una a indivizilor, ci si practicile din cultura lor, asa ca ii incurajam sa-si reconstruiasca obiectele de arta si artizanat si sa-si reia ritualurile religioase. De exemplu, am incurajat cambodgienii din zona Bostonului sa mearga la temple budiste. Pentru cambodgieni, cel mai dificil este faptul ca doar fermierii saraci au supravietuit holocaustului. Cei mai multi muncitori calificati au fost ucisi, iar institutiile care se ocupau de cultura lor, cum ar fi scolile si lacasurile de cult, au fost distruse.

Am ramas foarte impresionat atunci cand am fost in Satul Copiilor Tibetani, pentru ca acolo oamenii incearca sa faca acelasi lucru pe care cercetatorii din Occident l-au recomandat ca prima etapa in tratamentul victimelor torturii si ale experientelor oribile ale holocaustului: facilitarea traiului supravietuitorului in comunitate, impreuna cu cei din neamul lui si asigurarea nevoilor primare, hrana si adapostul. Urmatorul pas este atragerea lor in participarea la restabilirea propriei mosteniri culturale. Pentru refugiatii din Tibet, nu este suficient sa traiasca in comunitate - ei trebuie sa practice dharma si sa se implice in arta.

Daca incercarn sa le asiguram un tratament psihologic oamenilor in acest moment, acest lucru nu functioneaza. Chiar daca au cosmaruri noaptea si sunt foarte agitati si tematori, nu putem face mare lucru inainte de a-i introduce in comunitate. Acest prim nivel de interventie poate dura cativa ani si, din pacate, ei trebuie sa traiasca in suferinta si disperare pana cand este restabilita comunitatea. Uneori, medicamentele pot fi folositoare, dar este complicat, pentru ca s-ar putea sa nu inteleaga despre ce e vorba sau sa refuze sa le ia. Incercam sa le furnizam aceleasi medicamente pe care le-ar primi in propria lor cultura, dar, in general, la inceput nu tratam direct efectele torturii.

Odata ce comunitatea este restabilita si oamenii pot vorbi suficient de bine engleza pentru a se descurca, ori sunt folositi interpretii, se trece la urmatorul nivel: munca psihologica.

Facem acest lucru atat individual, cat si in grup. Unii nu vor sa lucreze in grupuri, date fiind antecedentele lor culturale. Printre refugiatii din America Centrala se gasesc atat membri ai extremei stangi, cat si mernbri ai brigazilor mortii, de extrema dreapta, care au plecat din cauza nerespectarii drepturilor omului. Ambele tabere traiesc in aceeasi comunitate, astfel incat razboiul continua. Ei nu se aduna in grupuri, deoarece se tem ca cel de alaturi ar putea fi un inamic. Cu alte grupuri, cum ar fi cele de cambodgieni, este mai usor de lucrat. Acestia se strang in grupuri pentru ca aceste legaturi sunt foarte benefice pentru ei. Probabil ca acelasi lucru este valabil si in cazul tibetanilor. Odata adunati in grupuri, ii facem sa vorbeasca despre treburile zilnice. Nu ii punem sa discute despre experientele torturii, pentru ca asta ii agita si le agraveaza foarte mult simptomele, atat fizice, cat si mentale.

Urmatoarea etapa a tratamentului este lucrul individual in cadrul unui proces asemanator psihoterapiei. Multi refugiati nu inteleg asta, dar totul poate fi pus in termenii propriei lor culturi. Cei care au fost torturati sistematic au mari dificultati in a se simti in siguranta alaturi de oricine sau chiar si atunci cand sunt singuri. Le este teama tot timpul ca va veni cineva sa le faca rau. Ei isi retraiesc experienta de multe ori, in vise, iar in stare de veghe au amintiri fugare ale traumei, carora nu le pot face fata. I-am rugat sa-si expuna viziunea asupra sigurantei. I-am intrebat daca s-au simtit vreodata in siguranta, apoi i-am pus sa se imagineze in situatia respectiva, astfel incat sa poata obtine sentimentnl de siguranta dupa bunul plac. Daca spun ca nu s-au simtit in viata lor in siguranta, le cerem sa-si imagineze cum s-ar putea simti astfel alti oameni, punandu-se apoi pe ei insisi in situatia respectiva.
Aceste viziuni asupra sigurantei dureaza intre zece minute si o ora. Atunci cand incearca sa vizualizeze, intervine adesea o schimbare si incep sa apara amintiri ale torturii. In acel moment, le spunem sa incerce sa isi imagineze un alt loc aflat in siguranra. Daca amintirile nedorite revin, le cerem sa incerce din nou, astfel incat sa invete sa-si controleze amintirile. Daca au fost torturati sistematic, ar putea avea nevoie chiar si de trei ani pentru a vizualiza siguranta, dar, in final, se vor simti la adapost si increzatori. Astfel, siguranta devine fundamentul terapiei relatiilor. Odata ce oamenii devin mai increzatori in capacitatea de a-si controla starea psihica in acest fel, trecem la alte vizualizari. In cele din urma, vor incepe sa-si aminteasca fragmentat experientele din timpul torturii si sa vorbeasca despre ele. Incercam sa-i facem sa discute despre ele doar putin cate putin. Cu timpul, vor vorbi mai usor si le vor putea intelege. Lucrurile se vor aseza, iar ei vor duce o viata normala.

Prezentare facuta de Daniel Brown in cadrul celei de-a treia Conferinta Minte si Viata la Dharamsala, in 1990.
Emotii vindecatoare: Dialoguri cu Dalai Lama despre ratiune, emotii si sanatate (Curtea Veche 2008)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Daruind, veti dobandi! Sustineti acest blog oferind o donatie!