Translate

marți, 16 aprilie 2013

Mintea, sistemul nervos si sistemul imunitar

Francisco Javier García Varela (07.09.1946-28.05.2001) este chiliande origine, biolog , filozof si neurolog care, impreuna cu profesorul Humberto Maturana, este cunoscut pentru introducerea conceptului de autopoiesis in biologie si co-fondator al Insitutului pentru Minte si Viata.

Descriind structura si functia sistemului imunitar, Francisco Varela il numeste "al doilea creier". El face o analogie intre sistemul imunitar si sistemul nervos, aratand ca ambele se autoregleaza si controleaza raspunsul corpului la mediu. Sistemul imunitar, ca si cel nervos, isi poate aminti si poate invata, adaptandu-se astfel nu in sens cognitiv, ci fiziologic. Interactiunea intre minte, sistemul nervos si sistemul imunitar furnizeaza baza fiziologica pentru influentele emotiilor asupra starii de sanatate. Dovezile legate de forta acestei interactiuni include faptul ca stresul experimentat de sistemul nervos impiedica functionarea sistemului imunitar, iar raspunsurile imunitare pot fi conditionate, la fel cum cainele lui Pavlov a invatat sa saliveze la auzul clopotelului. Studierea acestei armonizari reactive intre sistemul nervos si cel imunitar se numeste psihoneuroimunologie (psiho pentru minte, neuro pentru sistemul nervos si imunologie pentru sistemul imunitar) si reprezinta un nou domeniu de studiu
al biologiei. Premisa interdependentei intre neurologie, imunologie si psihologie formeaza o baza conceptuala pentru multe dintre cercetarile descrise in aceasta carte.

Psihoneuroimunologia este studiul relatiilor dintre sistemul nervos, sistemul imunitar si starile psihice. Este un domeniu nou in Occident, neavand o vechime mai mare de cincisprezece ani, extrem de interesant, pentru ca furnizeaza o intelegere a legaturii dintre minte si corp.

Antonio Coutinho si colegii sai de la Institutul Pasteur din Paris au crescut soareci intr-un mediu izolat, fara risc de infectie, in care nu au fost expusi actiunii niciunui antigen (molecule externe), cu exceptia aerului si a alimentelor simple. Daca ne gandim la viziunea clasica asupra sistemului imunitar ca fiind strict defensiv, ne-am astepta ca soarecii sa nu aiba un sistem de aparare. Dar, daca privim sistemul imunitar ca detinand un cod cognitiv intern si o aparare impotriva intrusilor, atunci rezulta ca soarecii care nu sunt expusi antigenilor au un sistern imunitar normal. Rezultatele experimentului sunt foarte limpezi: cu greu se poate diferentia sistemul imunitar al soarecilor care nu sunt expusi antigenilor de cel al soarecilor crescuti normal. Evident, in afara laboratorului, ei vor muri, tot asa cum, daca am crescut un copil intr-un mediu lipsit de incercari, acesta nu va sti cum sa se fereasca de pericole. Totusi, sistemul imunitar al acestui copil ar putea fi cu greu deosebit de cel al unui copil normal. Daca un soarece aflat in izolare va fi obisnuit treptat cu diversi antigeni, el va supravietui. Tot ceea ce ii trebuie este, in principal, sa invete.

Un al doilea exemplu, de asemenea, foarte recent, este depistarea unei legaturi intre dislexie si bolile autoimune. Dislexia apare la copiii care intampina dificultati la citire – o operatiune cognitiva cerebrala foarte complexa. Ei pot vedea literele inversate, confundandu-l de exemplu, pe b cu d. Se crede ca dislexia este cauzata de probleme aparute in dezvoltarea timpurie a creierului si stim de ani buni ca la copiii dislexici exista mici diferente in ceea ce priveste fiziologia creierului. Bolile autoimune apar atunci cand sistemul imunitar incepe sa trateze o anumita parte a corpului ca pe o bacterie, declansand un raspuns imunitar impotriva ei. De exemplu, in miastenia gravis*, sistemul imunitar ataca jonctiunile dintre muschi si nervi, cauzand dificultati de miscare si multa durere. Exista nenurnarate boli autoimune, iar medicina intampina mari dificultati in tratarea lor. Cu cativa ani in urma, s-a demonstrat ca marea majoritate a copiilor care sufera de dislexie au, de asemenea, si tulburari autoimune. Cele doua aspecte sunt evident interconectate si ambele pot fi puse pe seama unor dezechilibre hormonale aparute pe parcursul dezvoltarii, in special ale hormonilor corticoizi gonadotropi. Aceleasi derapaje in dezvoltare ale sistemelor nervos si imunitar pot conduce la efecte corelate, dar foarte diferite. Repet, toate acestea nu au sens in imunologia clasica.

Al treilea exemplu este problema stresului. Este evident ca stresul are legatura cu starile psihice si cu atitudinea psihologica si produce, de asemenea, cateva efecte in corp. Intrebarea este: care sunt caile prin care actioneaza? Creierul raspunde la stres intr-un mod foarte puternic si sistematic, producand hormoni, cum ar fi glucocorticoizii. Acestia sunt eliberati in fluxul sangvin sau direct in sistemul limfatic. Ei se combina cu receptorii de pe suprafata limfocitelor, fie reprimandu-i, fie activandu-i. Pe masura ce apar schimbari in: sistemul imunitar, limfocitele produc si hormoni sau alti mesageri, numiti imunotransmitatori. La randul lor, aceste molecule afecteaza direct anumiti neuroni din sisternul limbic al creierului, astfel incat legatura functioneaza in ambele directii. De asemenea, este foarte importanta descoperirea faptului ca sistemul nervos autonom, care se ocupa de controlul visceral, cum ar fi reglarea glandelor sau contractarea muschilor intestinali, poate inerva maduva osoasa. Sistemul nervos autonom se dezvolta direct in maduva osoasa si poate regla numarul si tipul celulelor T produse acolo. Inervarea maduvei osoase produce schimbari in configuratia sistemului imunitar, care, la randul lui, determina producerea transmitatorilor ce conduc la modificarile din creier. Acestea sunt exemple foarte
limpezi si exacte de interactiune neuroimunitara.

Oamenii de stiinta au reusit, de asemenea, sa dea la iveala si alte exemple detaliate si foarte interesante de interactiuni neuroimune. De curand, s-a descoperit ca unele limfocite produc hormonii numiti betaendorfine. Acestia sunt cunoscuti ca opiacee cerebrale, niste calmante care, in mod normal, sunt produse chiar de creier. Asadar, aceiasi hormoni care sunt transmitatori in interiorul creierului pot fi produsi de limfocite, care, intr-un astfel de caz, actioneaza ca neuroni foarte indepartati.

Acestea sunt cateva dintre caile care leaga sistemul imunitar de cel nervos si care devin din ce in ce mai cunoscute. Ceea ce nu se cunoaste e modul in care aceste efecte pot fi si mai specifice. De exemplu, atunci cand vorbim despre reprimarea sau activarea imunitara, efectul este specific anumitor clone. In mod similar, se stie ca transmitatorii care reprima sau stimuleaza neuronii afecteaza doar anumite zone din creier. Evident, interactiunile dintre cele doua creiere complexe - sistemul imunitar si cel nervos - au efecte specifice. Dar cum? Pentru moment, aceasta este o intrebare deschisa. Reglajul fin al interactiunilor dintre cele doua sisteme nu este inca limpede, dar e clar ca aceste legaturi exista si ca putem interveni pentru a le intrebuinta in scopuri medicale. Ati putea intreba de unde vine psiho, din psihoneuroimunologie. Occidentalii, sau cel putin oamenii de stiinta neurologi, echivaleaza automat in mintea lor starile emotionale, perceptuale sau cognitive ale activitatii neuronale. Tindem sa credem ca o stare mentala implica o activitate masurabila intr-o anumita zona a creierului, asa cum se intampla atunci cand oamenii se simt stresati, putand descoperi hormonii eliberati in creierul stresat. Aceasta corespondenta psihoneuronala este o premisa importanta in neurostiinta.

Asa cum avem o identitate neuropsihica, exista si o identitate pe care eu o numesc imunosomatica sau imunocorporala. Aceasta imunocorporalitate are acelasi tip de integritate de ansamblu, sau atotcuprinzatoare, ca in cazul sinelui nostru cognitiv. De pilda, atunci cand ma identific ca fiind eu, Francisco, pun o eticheta unui complex. Corpul meu se eticheteaza si el singur, prin functionare. Daca inlocuiesc o bucata din pielea mea cu o alta bucata de piele, tesutul este respins, chiar daca am grija sa folosesc celule de acelasi tip. Corpul recunoaste ca nu este vorba de o parte a sa. Daca ne-am putea uita in corp, ceea ce pare a fi un simplu tesut mentine de fapt niste procese foarte active, in permanenta desfasurare, dar care ies la iveala doar atunci cand sunt provocate. Nu suntem obisnuiti sa ne gandim la corp ca la un sine care reprezinta o entitate la fel de cornplexa ca sinele nostru cognitiv, dar, in realitate, chiar asa functionam, cu toate ca nu ii putern atribui acestui proces, in mod constient, o eticheta lingvistica. Intorcandu-ne la analogia sociala, eu imi cumpar in fiecare zi painea de la un brutar din Paris, a carui familie face asta de 200 de ani. El este o parte a societatii si stie cum sa coaca painea. Daca intr-o zi as gasi la acea brutarie o alta persoana, care ar putea face aceleasi actiuni, vanzand aceeasi paine, lucrurile nu ar sta totusi la fel. Brutarul apartine acelui loc, date fiind lunga istorie a interactiunilor sale, faptul ca e cunoscut de oameni de multa vreme si ca au impreuna o limba comuna. Il poti imita pe acest brutar francez, dar, daca nu detii istoria, limba si capacitatea de interactiune potrivite, vecinii te vor respinge. Ceea ce fixeaza celulele mele la locul lor si determina celulele ficatului sa se comporte ca niste celule hepatice, iar pe cele ale timusului sa se comporte ca niste celule specifice acestui organ etc. este faptul ca ele impartasesc aceasta limba comuna, operand impreuna, in
acelasi context. In mod asemanator, brutarul stie ca bancherul apartine comunitatii, chiar daca acesta din urrna se ocupa de altceva.

Suntem atat de obisnuiti cu functionarea corpului nostru, incat nu mai acordam atentie complexitatii procesului care il mentine in functiune. La fel ca si in creierul uman, unde capacitatile de genul memoriei sau al simtului sinelui sunt proprietati date ale tuturor neuronilor, in sistemul imunitar exista o capacitate de intretinere a corpului, de alcatuire a unui istoric si de a avea un sine. Ca proprietate data, este ceva care apare, dar nu exista nicaieri. Din punctul de vedere al psihoneuroimunologiei, corpul are si el o identitate, care este cunoscuta conceptual, dar nu exista nicaieri. Identitatea mea corporala nu este localizata in genele mele sau in celulele mele, ci in complexul interactiunilor.

*Miastenia gravis este o tulburare cronica a muschilor, caracterizata de slabiciune si tendinta de a obosi usor. Se intalneste de obicei la tineri si este cauzata de pierderea receptorilor musculari pentru substante chimice, responsabili de inducerea contractiei musculare. Muschii capului si ai cefei sunt foarte des afectati.

Prezentare facuta de Francisco Varela in cadrul celei de-a treia Conferinta Minte si Viata la Dharamsala, in 1990.

Emotii vindecatoare: Dialoguri cu Dalai Lama despre ratiune, emotii si sanatate (Curtea Veche 2008)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Daruind, veti dobandi! Sustineti acest blog oferind o donatie!